Ziua în care a fugit Somnul - Victoria Pătrașcu și Ágnes Keszeg

Doi copii, Alex și Ana, frați gemeni, își sărbătoresc ziua de naștere. Împlinesc patru ani. La această vârstă nu poți să-ți pui o dorință oarecare când sufli în lumânările de pe tort. Trebuie să-ți dorești ceva foarte-foarte important. De pildă, să nu mai dormi niciodată. Gata cu somnul, cine are nevoie de el? N-ar fi nemaipomenit să te poți juca tot timpul?

    A, dar staaați așa! Voi nici nu știți cum arată Somnul. Cum vi-l imaginați? Credeți că-i ca o boare, diafan, cu aripi de îngeraș? Așa v-au spus mamele voastre? Ei bine, nu! Somnul este mare, rotund și gras. Este moale ca aluatul de cozonac. Are un cap oval cu doi ochi mici, pieziși de adormiți ce sunt, iar în loc de păr are niște plete din flori de mac, tei și verbină. Când apare, se răspândește un miros dulce de lemn de santal, de dulap umbros cu lenjerie proaspăt călcată. Poartă niște haine făcute din plăpumi și pături, iar în loc de pantofi are două perne cu ciucurași roșii. Cască tot timpul și se vaită de dureri de spate pentru că trebuie să care într-o mână un picotifon, un aparat plin cu cântece de adormit copiii, iar în alta, un șirag de cărți de povești.

 
VICTORIA PĂTRAŞCU are o experienţă de peste un deceniu ca redactor în presa scrisă, radio şi televiziune, iar din 2007 se ocupă de conceperea şi susţinerea de proiecte educaţionale destinate, în mare parte, copiilor.

În septembrie 2007 a obţinut premiul al II-lea la concursul de dramaturgie "100, 1000, 1000000 de poveşti", organizat de Teatrul Ion Creangă, cu piesa "O poveste cu Bulbuc/Care intră în bucluc".

A publicat „Ziua în care a fugit somnul” (Nemira, 2008), o carte pentru copii de 4-8 ani, realizată în colaborare cu ilustratoarea Irina Dobrescu și „Stejarul pitic, cel mai bun tătic” (Cartea Copiilor, 2012) în colaborare cu ilustratoarea Livia Coloji. A fost inclusă, alături de alţi autori români contemporani de literatură pentru copii, în antologia „Bookătăria de texte şi imagini”, editată de Clubul Ilustratorilor în 2009.

În 2008, povestea „Stejarul pitic, cel mai bun tătic”, sub formă de piesă de teatru, a fost difuzată de Teatrul Naţional Radiofonic (Radio România) şi a fost selecţionată pentru International Children's and Youth Radio Drama Festival, desfăşurat la Bratislava.

ÁGNES KESZEG este originară din Turda. A studiat la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca (masterat în Design vestimentar), unde și locuiește din 2006. De 11 ani creează ilustrații pentru cărți de copii și reviste de modă. Are mii de desene publicate în cele 30 de cărți realizate pentru edituri din România și Ungaria și în zeci de reviste din toată lumea, din Coreea până în Mexic. Îi place să modeleze păpuși din porțelan și să le îmbrace cu haine brodate de ea. Când nu face ilustrații sau păpuși, desenează pentru colecțiile ei de eșarfe și bijuterii, se joacă împreună cu cele două fetițe ale ei sau citește.

 
Date tehnice:

26 × 24 cm
carte cu coperta cartonată
36 pagini.
Grupa de vârstă: 3 - 10 ani.

Un articol de blog al autoarei pe tema acestei cărți puteți citi în continuare, text preluat de aici:

Ziua în care s-a întors Somnul
de Victoria Pătrașcu

Să fi fost o săptămână, o lună, poate chiar un an de când Somnul dispăruse. Nici măcar nu știam unde se dusese. Și abia atunci mi-am dat seama că nu va mai fi cum a fost și că viața, așa cum o știusem, dispăruse și ea odată cu el.

Mărturisesc, întotdeauna mi-a plăcut să dorm. Iar în copilărie, după-amiezile erau momentele în care cred că timpul se oprea și puteam evada în lungi visări. La noi, la Vâlcea, pe Aleea Olănești nr. 4, strigătele bunicilor anunțau în fiecare zi somnul de la amiază. Numele copiilor erau ca bătăile ceasurilor cu cuc: Narcisaaa! Cu-cu! Vioreeel! Cu-cu! Irinaaa! Cu-cu! Neluuuș! Cu-cu!… Și când toți ajungeam în case, calmul după-amiezii nu mai era tulburat decât de bâzâitul albinelor amețite de parfumul trandafirilor Coanei Mărioara. Atunci începea. Ritualul de după-amiază. Ne spălam, ne puneam pijamalele de finet și ne aruncam pe divanul mare din dormitor. Bunica Bel cobora storurile de pânză și lumina zilei se retrăgea dincolo de ferestre. Rămâneam în penumbră, acoperiți de pătura pufoasă, portocalie cu dungi verzi, iar Bel începea să povestească. Eu stăteam întoarsă la perete și ascultam povestea spusă domol, rotind nasturii îmbrăcați în stofă ai divanului. Căci știam că răsucirea aceea și glasul bunicii o să deschidă portalul nevăzut prin care mă voi prăvăli în vis. Mereu, fără greșeală.

Adormeam cu zâmbetul pe buze și cu anticiparea plăcerii. La trezire mă aștepta lingura de dulceață sau șerbetul cu apă rece.

Am crezut că va fi așa mereu. Că eu și Somnul vom rămâne prieteni. Nici măcar în scurtele momente de rătăcire, din perioada sesiunilor din facultate, nu am crezut că el poate pleca. Și, cu toate acestea, o făcuse, alungat de scâncetele și agitația unui copil. Lașul! Eram furioasă.

Dar, în plină nefericire, într-o zi, o vorbă aruncată în vânt m-a lovit. A fost clipa precisă când am știut că am în mâini o poveste. A fost atunci când Teodora, fiica mea preapuțin-dormitoare, mi-a spus: „M-am săturat de somn. Nu-l mai vreau!” Cred că dacă ar fi spus „Nu mai vreau să dorm”, nu s-ar fi născut nici o poveste. Ar fi rămas pitită într-un colțișor al Universului, dar „l”-ul acela mic și șturlubatic ieșit din gura fetiței de patru ani nu mi-a dat pace. L-am luat și l-am rotit curioasă în palmă. Cum adică nu-L mai vrea? Pe cine? Pe care EL? Pe Somn, mi-am răspuns singură. Iar L-ul mi-a țopăit în palmă, fericit că am înțeles.

Păi, dacă Somnul există, ar trebui să-l cunosc, să știu ce face. Este o ființă, are chip și corp? Așa că am început să-l urmăresc, să cercetez când vine, când pleacă, unde stă, ce-i place și ce urăște. Cred că prin 2005 doar asta am făcut, l-am urmărit prin toate cotloanele. Cu Teodora de mână, care striga din când în când, desigur în cele mai proaste momente, că s-a săturat de el și că nu-l mai vrea. Și Somnul pleca și mă pedepsea. Mai mult pe mine, mai puțin pe Teodora. Știa că e doar un copil zburdalnic și nu-și punea mintea cu ea. Atunci am cunoscut-o și pe Oboseală. O știți. Cea care îți atârnă saci invizibili de nisip la încheieturi și care sare pe spinarea ta și te cocoșează. Am desenat-o ca să nu uit cum arată. Mi-am adus aminte de dulapul cu miros de rufe călcate pe care se odihneau, la uscat, florile de tei ale bunicii. Am scris fișe, am făcut notițe. M-am pus pe treabă, am început să scriu și, pe la finalul anului, a ieșit povestea. Așa cum o știți.

A apărut întâi, ilustrată de Stela Lie, în revista Academia Mămicilor. Și, la scurtă vreme, au început să sosească mesaje de la cititoare care și-ar fi dorit povestea într-un volum. Doar că, la vremea aceea, nici un editor român nu voia să riște publicând autori autohtoni. Așa că Somnul a rămas în sertar, așteptând vremuri mai bune și oameni mai curajoși.

Editura care a riscat, care a avut curaj și a spart gheața, publicând din nou literatură română contemporană pentru copii a fost Nemi, „copilul” editurii Nemira. Lui Valentin Nicolau și echipei sale din acea vreme le datorez debutul meu în volum și apariția „Zilei în care a fugit Somnul”. Și nu au făcut-o oricum, ci într-un stil mare — au lucrat de la zero o carte „ca afară”, cu copertă cartonată, cu ilustrații bogate (semnate de Irina Dobrescu), cu tipar de calitate.

Așa a plecat Somnul în lume, iar ceea ce a urmat m-a lăsat fără cuvinte. Zecile de scrisori, mesaje, e-mailuri primite de la mame care îmi mărturiseau cât de mult iubesc această poveste, dramatizarea realizată de regizorul Mihai Lungeanu pentru Radio România, montarea ei ca piesă de teatru la Lumea lui Momo, propunerea de a face din ea un scenariu de film de desene animate, introducerea într-un manual al editurii Art au fost întâmplări fericite care s-au transformat în ancore afective.

Doar că, odată cu trecerea anilor, cartea se epuizase și Somnul se retrăsese din nou. Și nu știam ce să mai răspund celor care mă rugau să le fac rost de un volum. De-a lungul anilor, le-am dăruit pe toate câte le aveam. Am păstrat unul singur, cel dedicat părinților mei, pe care se află și dedicația scrisă la lansare: „Părinților mei, Doru și Valeria, cărora le datorez poveștile din mine”.

Cred că doar dragostea cititorilor și pasiunea pentru cărți a celor de la Cartea Copiilor au mutat stelele din loc și le-au rearanjat într-o constelație fericită. Din lumea lui, de dincolo de Carul Mare, Somnul se va întoarce la noi! Vă spun un secret: l-am zărit pentru o clipă. E vesel și proaspăt, cu haine noi, croite minunat de ilustratoarea Ágnes Keszeg, și abia așteaptă să vă poarte copiii din nou în lumea „unde visele roiesc ca niște fluturi în mii de culori”.

Nu vă îndepărtați! Ziua în care se va întoarce e aproape.