Ela cea fără de cuvinte - Victoria Pătrașcu și Cristiana Radu

Cuvinte, cuvinte, cuvinte

Nu a existat un moment anume în care s-a născut „Ela”. Ea a crescut încet, în timp, și s-a așezat într-o poveste. O poveste despre iubire, despre zgomotul lumii de azi, despre toleranță, despre curajul și împăcarea de a fi altfel, despre lumile noastre interioare, bogate și prețioase. Este o lecție despre felul în care cuvintele pot să nască lumi, dar pot și să rănească. (Victoria Pătrașcu)


    Ela era mută. Aşa zicea toată lumea care o cunoştea. Toţi credeau că este mută pentru că din gura ei nu se auzise niciodată vreun sunet. Nici un cuvânt nu-şi luase zborul de pe buzele ei şi nici o şoaptă cât de mică nu mângâiase auzul părinţilor.
    Doctorii care o vãzuseră dăduseră neputincioşi din umeri. Ela era sănătoasă, dar, cu toate astea, nu vorbea. Nu vorbea şi basta. Şi nimeni nu ştia de ce.
    — De ce oare nu vorbeşte? întreba tata gânditor. Ne aude, ne înţelege...
    — O să vorbească într-o zi... Sunt sigură...

VICTORIA PĂTRAŞCU are o experienţă de peste un deceniu ca redactor în presa scrisă, radio şi televiziune, iar din 2007 se ocupă de conceperea şi susţinerea de proiecte educaţionale destinate, în mare parte, copiilor.

În septembrie 2007 a obţinut premiul al II-lea la concursul de dramaturgie "100, 1000, 1000000 de poveşti", organizat de Teatrul Ion Creangă, cu piesa "O poveste cu Bulbuc/Care intră în bucluc".

A publicat „Ziua în care a fugit somnul” (Nemira, 2008), o carte pentru copii de 4-8 ani, realizată în colaborare cu ilustratoarea Irina Dobrescu și „Stejarul pitic, cel mai bun tătic” (Cartea Copiilor, 2012) în colaborare cu ilustratoarea Livia Coloji. A fost inclusă, alături de alţi autori români contemporani de literatură pentru copii, în antologia „Bookătăria de texte şi imagini”, editată de Clubul Ilustratorilor în 2009.

În 2008, povestea „Stejarul pitic, cel mai bun tătic”, sub formă de piesă de teatru, a fost difuzată de Teatrul Naţional Radiofonic (Radio România) şi a fost selecţionată pentru International Children's and Youth Radio Drama Festival, desfăşurat la Bratislava.

Ca toți copiii, CRISTIANA RADU s-a jucat de când se știe cu creionul, hârtia și poveștile. Spre deosebire de majoritatea adulților, ea încă nu s-a oprit. A absolvit secția de Pictură și apoi un master în Arte vizuale, în 2006, la Universitatea Națională de Artă, București. În prezent explorează cărările artei vizuale contemporane cu aceeași plăcere cu care trasează în continuare pe hârtie personaje și povești, decorează camere pentru copii sau ține ateliere de desen pentru cei mari și mici. Cartea pentru copii nu este, în viziunea sa, un „domeniu minor al pieței de carte”, ci un instrument de formare. Cele peste zece cărți publicate până acum ca ilustrator sunt o modestă contribuție la a hrăni cu modele consistente imaginarul copiilor de azi. Pe blogul său puteți descoperi o parte din jucăriile sale preferate.

Autoarea vorbește despre ideea cărții în rândurile următoare, preluate de aici:

Nu a existat un moment anume în care s-a născut „Ela”. Ea a crescut încet, în timp, și s-a așezat într-o poveste. O poveste despre iubire, despre zgomotul lumii de azi, despre toleranță, despre curajul și împăcarea de a fi altfel, despre lumile noastre interioare , bogate și prețioase. Este o lecție despre felul în care cuvintele pot să nască lumi, dar pot și să rănească. Este și un preludiu posibil al unui roman pentru adolescenți — „Peștera cuvintelor nepotrivite” — la care scriu de ceva vreme.

Mi-au fost dragi cuvintele, încă dinainte de a citi. Pentru mine ele nu au reprezentat niciodată doar o unealtă, un mijloc de comunicare. Au avut materialitate, consistență. Mă mira muzicalitatea unora și asprimea altora. Țin minte o după-amiază când, la pescuit fiind cu tatăl meu, i-am spus că pentru mine vorbele au chip. Tata, mirat de spusele mele, m-a întrebat cum arată chipul cuvântului „mărar”. I-am spus că îmi apare ca un domn slab cu chelie și pălărie. Și că un cuvânt pe care tocmai îl învățasem dintr-o poveste — „lugubru”— are chipul unei vrăjitoare rele. De fapt, ajunge doar să asculți șuierul acestuia pe cerul gurii ca să știi că e un cuvânt rău. Dar, ia gândiți-vă la „cocoloș”! Sau „titirez”? Ei, cum sună? Mie îmi par o melodie zglobie.

Ceva mai târziu, m-am gândit după ce reguli misterioase se mută un cuvânt dintr-o limbă în alta. De ce „gând” vine din maghiară, „bâzdâc” din slavă, iar „curcubeu” din latină. De ce nu au fost altele în locul lor? De ce se învechesc cuvintele și, uneori, mor? Și cum am reușit, de-a lungul vremii, să amestecăm literele între ele astfel încât să exprimăm ceea ce vrem?

Și toate aceste întrebări s-au înmulțit și s-au complicat. Și nu găsisem nici măcar jumătate dintre răspunsuri când am văzut „Goana după aur”, filmul lui Charlie Chaplin. Deși mut, filmul mi-a spus mai mult decît daca s-ar fi rostit o mie de cuvinte. Am râs cu lacrimi. M-am gândit ce făcea filmul atât de puternic. Și mi-am spus că , de fapt, din film vorbele nu lipseau cu desavârșire, ci doar se ascunseseră cumva în spatele unei expresivități de altă natură.

Momentul în care m-am decis, însă, să aștern povestea pe hârtie a fost după ce am cunoscut-o pe Cristiana Radu. Felul în care ea construia lumi cu creionul pe hârtie m-a lăsat mută (scuzați asocierea involuntară). Tăcută, sensibilă, delicată, fragilă chiar, dar cumva, încrezătoare în harul ei. O aveam în față pe Ela. Nu vorbea ca noi toți prin cuvinte, ci prin desene. Și cîte lucruri îți spuneau acele desene. Trebuia doar să ai răbdare să le privești și ți se și deschideau porțile unei lumi pline de farmec. Este și motivul pentru care mi-am dorit foarte tare ca ea să deseneze această poveste. Și cred că n-am greșit. Povestea Elei se potrivește mănușă cu sensibilitatea și zborul imaginativ al Cristianei. Rămân recunoscătoare tuturor celor care au făcut posibilă această întâlnire și sper ca povestea Elei să se furișeze și să se așeze în mintea și în sufletul cititorilor. Mari și mici.

 
Date tehnice:

26 × 24 cm
carte cu coperta cartonată
28 pagini.
Grupa de vârstă: 3 - 10 ani.